Oscar si tanti Roz

In seara aceasta am fost la Bulandra si am vazut piesa “Oscar si tanti Roz”. Mi-a fost recomandata (multumesc, Raluca) acum ceva timp, iar in seara asta am avut norocul sa fiu invitata (multumesc, Carina) sa o vad la un eveniment special al asociatiei Salveaza Vieti.

Cei de la asociatie au vrut sa atraga atentia, pe aceasta cale, ca orice companie poate dona pana la 20% din impozitul anual catre o fundatie. Din cate inteleg din brosura, in 2011, 20% din impozitul platit de companii (conform ANAF), inseamna 430 de milioane de euro care pot fi administrate de diferite fundatii pentru a face o diferenta. O diferenta mai mare decat face statul cu ei, cu siguranta. Asa ca, daca puteti directiona sau puteti influenta directionarea acestui procent din venitul unei companii catre o fundatie, va rog sa o faceti. Ascociatia Salveaza Vieti poate fi o directie si merita sa cititi mai multe despre proiectele lor aici.

Dincolo de informatiile primite, evenimentul m-a facut sa descopar cea mai frumoasa piesa de teatru pentru mine, pana acum. Emotionanta, plina de invataturi si cu o prestatie actoriceasca de exceptie. Simteai ca esti acolo, in poveste, in spital. Abia astept sa fie jucata din nou pentru public, sa o pot revedea. Simt ca au fost prea multe emotii si lectii, iar eu am reusit sa retin prea putin.

Pe langa lectiile de maturitate date de Oscar, mi-a ramas in minte una din “discutiile” lui cu Dumnezeu, probabil si pentru ca se apropie Craciunul:

“Doamne, maine e Craciunul. E ziua ta. Ce vrei sa primesti de ziua ta?”


cele mai frumoase cuvinte despre dragoste

… le-am citit prima data la o prietena, iar mai tarziu le-am regasit intr-o carte despre atitudine. poate mai sunt si altele la fel, sau si mai frumoase, dar eu n-am intalnit altceva sa ma emotioneze mai mult.

“Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata” (Corinteni I-13)


lectii din Elvetia

duminica m-am intors din Elvetia, unde am fost pentru o saptamana la cununia prietenilor mei, Marina si Dominique.. am inca proaspete in gand toate impresiile si lectiile pe care le-am invatat de acolo.. cred ca pana acum e experienta cea mai puternica pe care am avut-o intr-o tara straina… poate si pentru ca am vazut mai multe locuri si am prins mai mult din spiritul acestei tari..
prima data m-a frapat patriotismul lor.. au steaguri peste tot, in orase sunt la fiecare pas, dar si in sate le gasesti destul de des. in plus, se apropia ziua lor nationala, 1 august, si gaseai la supermarket oua vopsite cu steagul lor:). chiar si in padure, pe munti, gaseai scrijelit pe pietre crucea de pe steag… asa da! sigur, am putea spune, au si de ce sa fie patrioti.. dar cred ca e important intai sa-ti iubesti tara, ca sa poti face ceva pentru ea..

sa mentionez despre nivelul lor de trai si stilul lor de viata? cred ca daca va spun ca se vand ceasuri Tissot la magazinele de suveniruri e suficient, nu? :)).. sau ca in Zurich la Louis Vitton era aglomeratie ca si la H&M, ori ca vedeai Porsche la tot pasul?:). eh, asta e alta poveste, dar oricum, te motiveaza un pic o plimbare prin Zurich.. daca simti ca ai nevoie de asa ceva.
Elvetienii stiu sa faca bani din orice, mai ales din turism. Fiecare cascada mica are cate-o poarta la care sa platesti intrare, dar desigur si investesc in tot ce inseamna siguranta pe traseele respective..
Dincolo de casutele aranjate si decorate, gradinile perfecte, magazinele inchise care-si lasa marfa afara sau frigidere self-service, de unde iei singur produsele si lasi acolo banii, “the experience” a fost pentru mine urcatul la 1900 m inaltime.
Eram la 1300 m si am pornit intr-o joaca spre restaurantul din varful muntelui Engelhorn, la 1901 m. Eu eram deja obosita, pentru ca vazusem valea Rosenlaui si nu ma simteam in stare sa urc pana acolo, dar nu poti taia cheful grupului, asa ca am pornit cu totii (eram 4: eu, Marina, Dominique si mama Marinei, mai tanara in spirit decat oricare dintre noi : ) ). Pe parcurs am inceput sa ma entuziasmez si sa-mi placa, desi au fost portiuni dificile la urcat si parea ca nu se mai termina (am parcurs traseul, fireste, in mai mult de 1.5 h cat scria pe indicativ). Ce-a fost interesant e ca pe parcurs au fost schimbari de atitudine in grup, dar mereu a fost cineva care sa fie pozitiv si am continuat urcarea. Am ajuns la restaurant, am amncat si ne-am bucurat de reusita. La sfatul proprietarei restaurantului am coborat pe celalalt drum. Desi facand o medie, drumul de intoarcere a fost mai usor, au fost 2 portiuni f dificile, unde m-au ajutat Marina si Dominique sa trec, ca-mi era cam frica. Coborand, am realizat totusi ca am invatat 2 lectii pe care le stiam la nivel teoretic, dar nu le traisem pe pielea mea:
– prima e sa iei lucrurile pas cu pas; ca nu trebuie sa vezi chiar tot drumul, e suficient sa vezi ce ai de facut in prima faza; s-ar putea sa te descurajeze greutatea intregului drum, dar daca iei lucrurile pe rand ele se intampla; am invatat asta pentru ca daca stiam ce ne astepta, niciunul dintre noi nu cred ca s-ar mai fi incumetat sa urce.. dar facand fiecare pas am fost bucurosi de experienta;
– a doua lectie e sa te focusez mereu pe obiectiv, in loc sa te uiti la provocari; asta am simtit-o cand mergeam prin cele 2 portiuni in care in dreapta aveam stanca pe care mergeam, iar in stanga un mare gol; poteca in sine nu era atat de accidentata, dar prin faptul ca vedeai golul in care puteai sa cazi erai un pic ingrozit. totusi, daca te uitai la drum si te gandeai unde vrei sa ajungi, lucrurile erau simple.


Asa cred ca e in orice lucru pe care-l facem, dar ce lectii frumoase mi-a dat muntele! Cu siguranta o sa mai fac asta si o sa fiu un pic mai pregatita! Cat despre Elvetia, merita vizitata!


rabdare

mi-a ramas in minte o intamplare de saptamana asta de la o casierie rds, o lectie despre rabdare. iar cum astazi John Maxwell vorbeste la Today’s Word despre rabdare mi-am amintit si am spus sa va impartasesc.

era o batrana inaintea mea la coada si isi platea telefonul. a dat banii si statea linistita langa tejghea. doamna care incasa ii spune foarte dragut “va rog sa asteptati un pic, se printeaza ceva mai greu chitanta”. batranica ii raspunde “nu-i nimic, nu ma grabesc; toata viata m-am grabit si tot n-am facut nimic”. m-a lasat cu gura cascata. nici acum nu stiu cum s-o iau, cum s-o asimilez, pentru ca nu ma grabesc mereu, dar cu unele lucruri intr-adevar ma grabesc. oricum, mi-a ramas acolo in minte si astept sa inteleg mai multe:). pana atunci, puteti vedea aici discursul de 1min despre rabdare al lui John Maxwell.

 


schimbare

Simt nevoia sa va povestesc un pic de tema de la care a trebuit sa plec in seara asta si sa improvizez un discurs de 2 minute – “Fii tu schimbarea pe care o vrei in lume”, Ghandi.

De fapt nu sa va povestesc de tema, cat ce cred eu despre ea.  In introducere pot sa va spun ca subiectul mi-a placut, drept pentru care experienta a fost una reusita, iar pentru mine semnificatia a fost ca daca imi place ceva (aici subiectul), o pot face si bine. Altfel, e un pic mai greu. Se vede, se simte si chiar merita pentru mine, pentru noi, sa incercam sa facem mai mult din ce ne place, chiar daca la inceput pare greu sau inconfortabil. Cred ca putem.

Revenind la tema..  de ceva timp mi-am dat seama ca schimbarea pe care o vreau in viata mea – in particular, dar si in general – depinde numai si numai de mine. Fie ca e ceva ce tine de mine, fie ca e ceva ce tine de altii. Iar procesul asta incepe prin a vedea partea plina a paharului, prin a te focusa mereu pe ceea ce este bun intr-o anumita situatie si continua cu a te intreba “ce vreau sa se intample?” si “cum fac asta?”. In felul asta nu mai pierdem timp si energie cu a ne plange de “nedreptatile vietii”,  ci le folosim pe toate intr-un mod constructiv.

La fel, am invatat ca nu ma duce nicaieri critica. A fost o lectie importanta pentru mine pentru ca mie imi placea sa critic si in plus, mi se parea ca o fac bine – daca se poate spune asa ceva despre critica. Mi se parea un merit faptul ca descopar niste minusuri si ca le pot enunta dureros. Mi-am dat seama ca e foarte usor sa critici, ca asta facem toti in mod natural desi nu ajuta pe nimeni. Imi amintesc cum intreba cineva  audienta la un seminar  – “Ii place cuiva sa fie criticat?”. Evident, nimeni nu a ridicat mana.

Chiar cred ca schimbarea incepe cu noi si tine foarte mult de modul cum alegem sa gandim si sa facem lucrurile. Sa ne focusam pe lucrurile bune pe care le avem si pe lucrurile bune pe care ni le dorim.  Shimbarea asta e un proces, nu se poate face dintr-o data, dar incepe cu un pas, o alegere.

 

 


cum incepe totul

acum ceva timp  am realizat frumusetea lucrurilor imperfecte. ma invata cineva sa fac o brosa din material textil si ma gandeam cum voi face marginile, sa nu se destrame.. de fapt, nici nu trebuia sa-i fac marginile, dar eu as fi vrut sa gasesc o solutie, sufeream un pic ca nu o puteam face “asa cum trebuie”. dupa ce am terminat brosa am realizat brusc cat este de frumoasa tocmai pentru ca avea marginile gata-gata sa se destrame… arata “perfect”, dar era totusi imperfecta.  atunci am realizat ca improvizatiile aduc mult mai multa culoare, ca sunt mai frumoase lucrurile care nu sunt “asa cum trebuie”…  si am inceput sa ma tratez😉. stiam ca perfectionismul e o boala, dar inca n-apucasem sa vad ce frumos e altfel.

ieri am vazut un copil care va creste intr-un perfectionist in toata regula, de fapt este deja. m-a socat sa vad ca la varsta lui face lucrurile astea. priviti-l.

trebuia sa deseneze un fluturas. prima data a pus galben acolo unde trebuia sa puna albastru (trebuia pentru ca asa voia el) si plangea de mama focului ca a stricat tablouasul. a primit de la “doamna” un alt tablou cu fluturas si a inceput, alaturi de mama sa sa faca din nou fluturasul. nu stiu cine desena cel mai mult, cert e ca la final a inceput iar sa planga – se si manifesta foarte zgomotos si nu aveai cum sa nu observi – pentru ca nu-i placea lui ceva pe-acolo.

mama s-a intors la masa si a inceput sa modifice, ca sa fie perfect. aici micutul superviza activitatea:)

si ok-ul final:)

parinti, aveti grija la astia micii:)


avem timp

imi vin in minte o gramada de lucruri legate de timp, de la poezia lui Paler, pana la blogul lui Ciubotaru.. ca avem timp pentru de toate.. numai ca nu stiu cand:)

am intrat pe blogul unei prietene care n-a mai scris din aprilie… a inceput sa scrie in momentul in care nu mai muncea si s-a oprit cand s-a aglomerat din nou cu munca. brusc mi-am dat seama ca atunci cand avem ceva timp gasim lucruri minunate cu care sa-l ocupam. stiu cativa oameni care au fost/sunt o perioada de timp fara job si-i vad ca fac lucruri frumoase, pe care nu le faceau inainte.. gasesc idei, resurse si fac cate ceva. pornesc un proiect, isi dezvolta o pasiune… fac ceva inedit.

am avut si eu norocul de a fi fara job o perioada de timp. si cand spun noroc, nu o spun ironic. chiar a fost o pauza binemeritata pe care mi-am luat-o dupa un an de creier stors, iar apoi l-am simtit cum incepe din nou sa respire – la creier ma refer. in astfel de momente iti dai seama ca pe lume se mai intampla si alte lucruri in afara de munca, ca sunt oameni care chiar traiesc viata asta, ca sunt o multime de lucruri frumoase pe care le poti face.. ca poti si ca meriti sa fii mai liber, mai deschis.. si in plus, ca poti trai si fara job:)

ce voiam sa spun, de fapt, e ca daca ne permitem sa avem putin timp liber putem face mult mai multe lucruri decat credem.. suntem in stare de multe si chiar putem sa ne facem viata mai frumoasa.. putem face lucrurile si altfel..  hai sa plecam la 4 de la munca:)

va pup